Amalia

Dragă om ce citești aceste rânduri din spatele unui ecran,

Azi nu mă prezint în fața ta sub un pseudonim, într-un clip pe canalul de youtube, pe blog recenzând vreo carte, sau pe insta, spunându-ți ce am mai făcut. Azi îmi permit să fiu vulnerabilă, așa cum mi-a spus cineva cândva, și să îți arăt cum m-am descoperit pe mine.

Povestea a început încă de când am intrat pe ușile liceului, însă eu nu am realizat că sunt personajul principal până prin clasa a XI-a. Mereu am vrut să aduc schimbare, atât în viața mea, cât și în a celor din jurul meu, iar această “boală” s-a extins până în secunda în care am conștientizat că, dacă am puțină încredere, pot schimba lumea. Cum? Prin a face acel lucru la care mă pricep cel mai bine, scriind! Profii m-au încurajat negreșit, indubitabil, au dat dovadă de curaj susținându-mă și alimentând flacăra speranțelor și a visurilor și viselor mele. Înainte n-aș fi îndrăznit ca eu, un copil atât de mic, să visez un vis atât de măreț. Magnitudinea lui nu poate fi înțeleasă până când tu, cel care citești asta, trăiești, la rândui, visul meu.

În februarie 2019 am făcut primul pas printr-o ușă care s-a închis în urma mea, pe un drum peste care zăpada a șters urmele, astfel că singura soluție pe care o aveam era să continui să merg mai departe. Am căutat, am aplicat, m-am complicat și n-am picat. De fapt, ba da, am picat. Aproape. Erau momente în care visul mă îngenunchea, mă obosea, dar trebuia să continui. 

La final de mai 2019, stresul și anxietatea de dinaintea unui examen aproape m-au făcut să ratez, cu siguranță, cea mai faină experiență a vieții mele, tabăra LMT, în care am ajuns fiind elevă în Liceul “Danubius”!  La finalul celor patru zile de tabără, din mine parcă se născuse alt om. Ar fi clișeic să spun că semănam cu o pasăre phoenix, însă pot să confirm că datorită lui Marian, Mălinei, lui Dragoș, profei Vali, lui Dumi, profei Lori (❤️) și a multora, Amalia de la începutul taberei nu era aceeași Amalia și la finalul ei. Eu cred cu tărie că tabăra a fost factorul decisiv în vederea reușitei mele. M-am întors calmă și împăcată psihic și emoțional.

Cu cât făceam mai mulți pași, cu atât conștientizam mai tare că visul meu nu mai e doar un vis. E o așteptare. Începe să se materializeze. Să se îndeplinească, să devină realitate, după cum ar spune și autoarea mea preferată: ficțiunea e adevăr, chiar dacă nu e realitate. Visurile poate că nu sunt mereu adevăr, dar pot deveni realitate.

Ajunsesem la început de a XII-a și trăiam o dramă. Poate că dramă era mult spus, poate că doar dramatizam eu. Eram împărțită între vinovăția pe care o simțeam pentru că știam că viitorul mă așteaptă la mii de kilometrii distanță și entuziasmul unui copil când îi spui că ai o surpriză, iar el încearcă să descopere ce este -întrucât setea mea de cunoaștere și de a întâlni necunoscutul, într-un mod cât se poate de luciferic, e greu de potolit. 

Ce m-a ajutat foarte mult în perioada aia ai fost profesorii din liceu, fără de care poate că n-aș fi avut curajul să sper, să cresc, să mă descopăr.

Fără profa Lori, nu m-aș fi iubit atât de mult, ba chiar m-aș fi subestimat, nici jurnalismul n-ar fi fost o pasiune, ci o corvoadă. Fără profa Vali, geografia ar fi fost o greșeală supremă. La orele ei, printre subiecte de bac și povești despre munți, modul lor de formare și clima Europei, dacă închideam ochii mă teleportam oriunde pe continent. Fără Dumi, căruia îi vorbesc neprotocolar, fapt care e scandalos pentru mulți, n-aș fi înțeles că, uneori, trebuie să mă opresc și să privesc în jur, apoi să mă privesc, să mă descopăr și redescopăr. Nici pe doamna dirigintă n-aș putea s-o uit. Cum să-mi uit una din persoanele care a jucat un rol matern? A fost mâna care a vegheat patru ani deadupra mea, care mi-a zis “Amalia, știu că poți!” și datorită căreia am fost mândră când smulgeam câre un zâmbet de la ea, căci e lucru greu să faci asta.

Sper că si profa de istorie va citi acest articol, pentru că deși unii o contestă, eu, totuși o admir și îi voi mulțumi mereu. Când o vedeam cu câtă pasiune îmi preda, realizam că ea nu povestea istoria, ea o trăia și o creea. Am găsit în Liceul “Danubius” oameni care te inspiră și pe care îi poți inspira. Oameni care vor trăi în amintirile tale o viață de acum încolo. Genul acela de oameni de care le povestești nepoților la bătrânețe. Pot afirma că, da, liceul a fost până acum, cea mai bună perioadă a vieții mele. Nu datorită mie, ci lor. Lor tuturor.

Urmează să-mi iau tălpășița, să plec de lângă ei. Sper ca unii să nu mă condamne pentru asemenea decizii. Drumul meu va continua de acum pe alte meleaguri, alături de toți regii și reginele Marii Britanii, pe străzile întortocheate ale Londrei, poate pe la Camelot sau la șarade cu Nessy, monstrul din Loch Ness. 

În încheiere, căci una propriu-zisă nu va fi niciodată, vreau să adresez doar mulțumiri.

Mă închin în fața tuturor oamenilor care și-au pus amprenta asupra sufletului și ființei mele. 

Sper să ne revedem, pe cât de trecuți de vreme, pe atât de copii în suflet. 

Până data viitoare când mă citiți, sper ca voi, cei care acum începeți călătoria, să nu încetați să visați măreț.

Fotografia © Dragoș Fînaru